In sfarsit scriu."in sfarsit" pentru ca blogul exista de ceva vreme.Ceva vreme buna:) Dar acum simt ca vreau sa scriu pentru ca sunt fericita . Chiar daca stau aici ,in fata calculatorului deja plicisitor ,sunt fericita. Si zac aici ca o leguma fiarta pentru ca nu indraznesc sa le spun alor mei ca am crescut , ca sunt destul de mare ca sa imi port singura de grija , ca viata se poate opri oricand , si ca ei (de fapt , mama ) , nu au cum sa ma opreasca .Pentru ca eu nu voi ramane un copil;poate nici nu mai sunt;poate in zilele de azi nici nu mai sunt copii adevarati . Poate lumea dimprejur ii strica ,ii face sa fie rai, iar copiii nu sunt rai . Poate chiar nu mai sunt copii adevarati , care sa faca lumea asta mai buna , sa ne schimbe si pe noi . Dar ,cum ziceam , eu chiar nu cred ca mai sunt un copil , si nu pentru ca as fi rea , ci pentru ca am cam uitat sa visez. Si cand incepi sa uiti sa mai speri , sa mai visezi ca vei primi bicicleta aia pe care trebuia sa o primesti Craciunul trecut , uiti sa fii copil . Fara sa crezi si fara sa iti dai seama , esti un om mare , cum iti doreai sa ajungi cand erai un om mic. Si ajungand asa ,vrei sa fii din nou omulet . Si stiti ce urmeaza.Pentru ca nu se mai poate , uite cum ajungem sa nu mai speram . Da. Nu mai luptam pentru ceea ce vrem , cum faceam cand eram mici , cand faceam orice pentru a ne implini visul.
